Ink and paper.

Interviu imaginar cu Nichita Stanescu

2010-01-15T10:58:00.003+02:00

Interviu imaginar cu Nichita Stănescu

- Domnule Nichita Stănescu, poezia dumneavoastră a fost când glorificată, când de-a dreptul desființată, creând rumoare și alimentând nenumărate controverse. Cum privește poetul Nichita ochiul criticii, deloc de evitat în lumea literară?

De ce deloc de evitat? Critica este un fenomen post-creationem, niciun poet nu scrie cu gândul la critică, ci mai degrabă cu gândul la ceea ce vrea el să spună. Sau cu niciun gând, dacă vreți. Poetul e instrumentul care transcrie pe hârtie ceea ce îi este revelat. Există o vorba românească: iată-mă, cu un ochi plâng, cu unul râd. Îmi vine foarte greu să cred că poezia, și aici mă refer la poezia ca stare de spirit, a primit vreodată îmbrățișarea unei critici omogene. Nu, ochiul criticii e întotdeauna ambivalent, acum plânge, acum râde, iar tu ca scriitor ești interesat nu de latura noțională a ceea ce spune un critic sau altul despre poezia ta, căci poezia nu poate fi încastrată în concepte, nu poți să iei versul și să-l etichetezi: uite, în alăturarea asta insolită de cuvinte zace poezia. Poezia e în fiecare dintre noi, iar critica pe care o apreciez în mod deosebit este critica de recepție, care face ca vibrațiile poeziei mele, să se întoarcă la mine, să mă îmbrace din nou după ce singur m-am dezgolit de cuvinte. Nu trebuie înțelese florile, ele trebuie mirosite, nu trebuie să înțelegem, trebuie mai ales să fim, spune un poem de-al meu. Haideți să lăsăm poezia să fie!

- Vorbiți despre “a fi” și acest lucru îmi deschide curiozitatea în legătură cu latura dumneavoastră socială. Unde este figura poetului aplecat deasupra hârtiei, muncind asiduu pentru perfectarea versului, închis într-un spațiu atemporal, izolat de lume? Acum îl vedem pe Nichita cum mănâncă, cum bea, cum se fotografiază cu cei care-i gustă poezia, acum e Nichita cel care născocește “necuvintele”. Eul dumneavoastră este deschis pentru toată lumea?

S-ar putea spune și așa. Eul meu tresaltă în fața eurilor celorlalți și poate de-asta casa îmi e plină mereu de străini simpatici. Ce văd în oameni? Cuvinte. Neîmpăcate. Nu zic că eu pot să le împac, sau să le dau o direcție, sau să le prind. Dar îmi place să arunc un ochi în scorbura asta umană, înconjurat fiind deopotrivă de prieteni, cât și de oameni care aparent nu-mi spun nimic. Bucuria de a trăi nu mă lasă niciodată împovărat de griji și de mărunțișurile existenței de zi cu zi. Cât despre poetul aplecat deasupra hârtiei, nu știu... Mi se întâmplă ca hârtia și cerneala să se coboare în mine. La un moment dat prin toate nervurile poeziei circula seva condiției umane. Poezia lui Nichita Stănescu își trage seva din pulsația vieții, miracolul poeziei este însăși viața aceasta frustă, pe care o simți până-n stomac.

- Ce înseamnă frumosul, cum să reușim să-l surprindem într-o lume stereotipă?

Mă voi preface orb și am să vin

cu brațul întins să-ți mângâi chipul...[i]

- “Cântec de dragoste la marginea mării”. Vreți să spuneți că frumosul rezidă în iubire?

Nu suntem orbi pentru că nu vedem frumosul. Ci suntem orbi pentru că nu reușim să suplinim vederea prin curiozitate, prin a trece dincolo de ceea ce este. Frumosul este în avânt. Avânt vital, decojire până la miez. În mod firesc, iubirea nu este legată de o ființă materială, ci poate, de un înveliș al acestei ființe pe care o avem în față, pe care ochiul nu îl poate cuprinde, dar pe care inima îl bate ritmic, cu fiecare val de aer pe care îl tragem în piept. În fine, frumosul este undeva, sub cuvinte. Și cum e un lucru simplu, el nu se poate demonstra.

- Rămânem în sfera artelor și, fiindcă mulți au spus despre dumneavoastră că ați sosit ca o pată de culoare într-o lume alb-negru, aș vrea să corelez această afirmație cu faptul că l-ați cunoscut îndeaproape pe marele pictor Ion Țuculescu. În încheiere, spune-ți-ne, ce ne învață culorile despre poezie?

Există pentru mine o măreție a ochiului, care transformă vederea în cuvânt și mai departe, în înțelesul cuvântului. Culorile sunt la fel de imperfecte ca și cuvântul, căci afară de esențele colorate primare (roșu, verde albastru), toate sunt un amalgam. Nu ți s-a întâmplat niciodată să fii întrebată ce culoare are un obiect și să nu o poți numi, ci doar aproxima? E un fel de roșu, ai spune, pentru că ochiul tău nu e în stare să-i despice toate nuanțele. Oare nu același lucru pățim cu poezia? Nu știu niciodată exact ce pun pe șevalet, însă pânza mea e cu atât mai imprevizibilă și nouă cu cât am concentrat sau estompat sau îngroșat sau diluat un set de culori care luate separat sunt ușor de perceput, însă o dată ce scapă de sub control devin fascinante de-a dreptul. Dacă dai verdele la o parte din frunze, bunăoară, ce rămâne[ii]?

- Cuvântul.

[i] Cântec de dragoste la marginea mării, Epica Magna (1978).

[ii] Foamea de cuvinte, Oul și sfera (1967).

No comment. Wish I was there...

2009-10-10T10:53:00.011+03:00

... cica sa vezi frate, au aparut la un moment dat mai multi tineri, se umpluse restaurantul de tineri, care luau asa... cate un suc... unii se asezau, altii se plimbau cu sucul in mana... parca nici sa stea, dar nici sa plece... nu stia ce sa creada omul... apoi a vazut niste boxe, s-a indreptat spre iesire, si a inceput muzica, faza la care unul a inceput sa danseze in mijlocul intersectiei... si au iesit tineri din Mc si au inceput si ei sa danseze, toti in acelasi timp, in mijlocul strazii, de nu mai puteau trece nici masinile... si s-a auzit sirena de politie, dar pe cine sa amendeze, ca pana au sosit ei, au disparut dansatorii... :))

review-ul unui paznic de la McDonald's despre flash-mob.

Problema existentiala.

2009-10-09T10:39:00.001+03:00

Am o problema existentiala. Da. Am o problema cu așezarea mea în spațiu, atunci când sunt acasă. De cele mai multe ori, ea se rezumă la statul în pat în cea mai sucită poziție vreodată concepută de om și ca să nu mă simt stingheră, cu laptopul în brațe. Oh, yeah... Acum să nu vă imaginați că stau degeaba în pufoșenia mea de pat, arunc zaruri și număr câte duble nimeresc . Nu, nu, nu... De cele mai multe ori, lucru, sau cum îmi place mie să spun: traducăresc.

Și unde-i problema existențială în toată povestea asta?

Ei bine, nebunia se declanșează începând cu ora 10.30 a em, după ora de toamnă, când nenorocitul ăla de disc atârnat pe cer îmi strică tot cheful. Mai precis, dimineața e atât de luminoasă la mine, încât se reflectă total în ecranul calculatorului, de mă face să caut literele cu lumânarea. Pe scurt, nu mai văd nimic din ce scriu, fac ochii mici și mă concentrez al dracului să ghicesc ce scrie acolo, îmi văd mâinile cum tastează, și expresia chinuită a feței, reflectată și ea de soare pe ecranul laptopului, schimb unghiul privirii mult mai des, I get nervous, mă foiesc, traduc prost, execrabil de prost pentru că am probleme de "focalizare" a cuvintelor, iar mă gândesc: la naiba, câtă lumină poate fi!

În fine, există și o parte hiper-narcisistică în toată povestea asta: cine n-ar vrea să-și vadă fața încă purtând urme de pernă, ochii somnoroși și ne-demachiați, părul răvășit curgând bezmetic pe umeri și toată minunăția asta în timp ce - vezi doamne - lucrează? E?

Nu știu de ce, dar asta îmi amintește de un film (pare-mi-se), în care cei doi aveau oglindă pe tavan ca să-și poată vedea real-time și limpede ca lacrima sesiunile de amor sălbatic. Hmmm...

I love my job. Especially in the morning when the light covers everything.

Call me crazy, but right now... I'M PISSED OFF.

Lady in the poppy field.

2009-10-03T16:15:00.000+03:00

Dimineața vine ca o adiere și mă-nvelește într-un câmp de maci. Petalele se apleacă peste aburul cafelei. Mă îmbrac cu puloverul pe care desenați sunt ochii tăi. Ciudat este că ei nu mai privesc înainte. Nu mă mai simt îmbrăcată de privirea ta. Simt vântul cum îmi zgârie pielea de parcă aș sta pe un scaun cu trei picioare în fața mării, în bătaia brizei. Goală. In and out.

Mă duc să aprind lumina portocalie care mai demult ne făcea să zâmbim senin. S-a scurs toată ceara la mine-n palme, s-a lipit ca un timbru de-o scrisoare fără destinatar. Mâinile tale sunt nepătate, ale mele... ca o linie punctată. Și câte lucruri frumoase trebuiau să apară după perdea, din spatele copacilor, din nervurile frunzelor. Banca cu lemnul rece. Știai că și iarba știe a privi în ochii oamenilor? Și că ne-a auzit atunci cum ne-am închis într-o cutiuță muzicală și am chicotit acolo? Ți-am zis să termini cu copilăriile și tu ți-ai așezat capul cuminte pe umărul meu drept.

Și-ai murmurat ceva din care eu am înțeles doar “albastru ca pasul tău când fugi dincolo de fereastră, pe câmpul cu maci”.

Elusive.

2009-10-03T10:28:00.002+03:00

The shadow of goodness covers the tear,
Takes the step to the one found.
Peace may, rock the cradle to sleep.
Hope remains, a way to love.
A way to a deep freedom.

Belonging.

2009-10-01T19:35:00.002+03:00

Închise ochii. Patul era un dar de nuntă primit de la nişte prieteni pe care nu-i mai văzuseră de ani de zile. Încercă zadarnic să-şi amintească numele lor, i se şterseseră din memorie. În patul acesta, sau pe el, începuse căsnicia lor, iar şase ani mai târziu se sfârşise. Recunoscu un scârţâit melodios când îşi mişcă picioarele, simţi mirosul lui Julie pe cearşafuri şi pe pernele proptite căpătâi, parfumul ei şi esenţa intimă de săpun, ce caracteriza cearşafurile ei proaspăt spălate.

Aici avusese cele mai lungi, cele mai revelatoare şi mai târziu, cele mai dureroase conversaţii din viaţa lui. A avut parte de cele mai grozave partide de amor şi a petrecut cele mai cumplite nopţi albe. Aici a citit mai mult decât oriunde altundeva - îşi aminti că într-o săptămână de boală citise Anna Karenina şi Daniel Deronda. Nicăieri altundeva nu şi-a pierdut cumpătul ca aici, şi nici nu a fost mai tandru, mai protector, mai mângâietor, cum nici lui nu i s-a purtat mai multă grijă ca aici, decât doar pe vremea fragedei pruncii.

[...]

Cele mai bune lucruri care i s-au întâmplat lui Stephen în viaţă, ca şi cele rele, aici i s-au întâmplat. Aici era locul lui.

Why I'm fond of language...

2009-09-30T14:32:00.000+03:00

Somewhere along the way in 'Atonement', Briony makes what she thinks is a real discovery about fiction, which is that a lot of the problems in life occur through misunderstanding and I think there are two ways to regard language in this respect. You could either see language as a minefield in which all kinds of social and personal calamities can occur precisely because people misunderstand each other; or, and I think these things are not mutually exclusive, you see it as this most extraordinary device whereby you blow air through a little bit of tissue in your throat and you can transfer, telepathically, thoughts from your mind to another person's.

Ian McEwan

Where the streets have no name...

2009-09-29T19:18:00.001+03:00

îmi plac oamenii cu colțurile buzelor de zmeu, sus, sus, sus. Zâmbet. Legat de-o sfoară și liber în văzduh.

îmi plac vocile cu miros de portocale, proaspete, calde. Masculine, adolescentine, ca o melodie pe care o auzi din spatele unei uși închise.

îmi plac mâinile lui.

degetele subțiri, lungi, în învelișul lor de hârtie mată, care m-așteaptă pe mine să îi număr pliurile și să-i îndrept cutele și să-i găsesc ascunzișurile.

- Ce ascunzi acolo?

- Ascund obrazul tău, ar zice el.

sau chipul tău de copil atunci când dormi, sau curbura ochilor tăi închiși, ferestre căprui.

Câteodată,

mâinile lui îmi par presărate cu praf de cărbune, grafit,. știi, cum sunt creioanele acelea moi, cu care desenezi umbre... Cam așa ceva. Nu-s acoperite de o pufoșenie sclipitoare, asemenea celei care îmbracă aripile fluturilor, nu...

Sunt de un cenușiu catifelat, peste care-mi torn eu acuarela vie.

Peste romburi de culoare palmele valsează absente și calcă uituce linia vieții.

- Ți-e frig?
- Mi-e noapte și...

I want to feel, sunlight on my face
See that dust cloud disappear without a trace
I want to take shelter from the poison rain
Where the streets have no name

Tot timpul ăsta....

2009-09-19T10:15:00.004+03:00

Tot timpul ăsta fusesem atins de lucruri neînţelese, m-am gândit, stând întins pe iarbă. Nici acum, în noaptea blândă, în curtea spitalului, nici acum nu s-a schimbat nimic. Pasărea enormă, neagră, zboară și acum, iar eu și iarba amară și gândacul, suntem închiși în uterul ei. Atâta vreme cât n-o să ni se usuce trupurile precum fluturelui, n-o să putem fugi de ea.

Am scos din buzunar un ciob de sticlă, nu mai mare decât unghia de la degetul mare și l-am șters de sânge. Avea o curbă lină și reflecta cerul care începuse să se lumineze. Dedesubt, în lateral, se întindea spitalul și în depărtare se vedeau drumul străjuit de pomi și orașul.

Orașul se reflecta ca o umbră, conturul său forma o unduire delicată. Era aceeaşi unduire albă care îmi străfulgerase în fața ochilor atunci, pe aeroportul inundat de rafalele de ploaie, când aproape o omorâsem pe Lilly. Tot timpul am fost înconjurat de această unduire albă.

Colorat de aerul zorilor, ciobul, care încă mai avea urme de sânge pe margine, era aproape transparent. Era un albastru nemărginit, aproape transparent.

M-am ridicat și, îndreptându-mă spre casă, mi-am zis că vreau să devin bucata aia de sticlă. Că vreau să se reflecte în mine unduirea lină și albă. Că vreau să arăt și celorlalți acea curbă blândă.

Marginea cerului s-a albit și imediat ciobul s-a opacizat. Când au început să se audă păsările ciripind, ciobul deja nu mai reflecta nimic.

Scriți băieți, orice, numai scriți!

2009-09-14T22:54:00.001+03:00

Contra-V-ul meu și tovarăș de breaslă Vasile, e scriptural-nostalgic după scrisuri și înscrisuri, deh, și eu mi-s... Așa că n-am putut rezista liter-atentatului cu pricina (pe care îl puteți bine lua la ochi aici) și iacătă un p(r)ost-it cu dedicație în(st)oarsă din condeiu:

Calitatea fotomografiei este îndoielnică, la fel și starea de spirit a autoarei. Să nu carecumva să vă pună Mîța (cu î din i) să nu scriți și voi băieți, vorba lu' Heliade, lăsând leapșa lui Vasile ne-mplinită (ca să nu zic nesatisfăcută).

Ascuți-ți-vă (hmm, ți-ți?!) creioanele chinezești, și la treabă că faceți umbră pământului degeaba! Ptiu, drace!

Ca o carte deschisa?

2009-09-13T16:45:00.009+03:00

Dimineața la cafea. Vorbesc despre plăcerea de a citi cu o colegă. Îi spun că mi-am pierdut antrenamentul. Nu mă mai pot dărui unei cărți. "Să te dăruiești unei cărți? Tu?" răspunde ea contrariată. Eu credeam că e tocmai invers, că rândurile te acaparează, că deîndată ce pui mâna pe o carte specială, ea pune stăpânire pe tine și nu invers...

Uneori am simțit și eu asta. Cu acele cărți care te răvășesc pe dinăuntru prin elementul lor straniu, hipnotic. Cu acele cărți construite ca un lanț din verigi diferite, una de catifea, alta metalică, una din lemn, alta trecută prin foc, și așa mai departe. Cărțile montagne-russe care îți fac un gol în stomac. Cărțile-cafea, care te seduc și după ce le sorbi nu mai poți înghiți nimic altceva. Cărțile-bomboană, sirop dulce-dulce, care te îneacă. Multe cărți cu care îț petreci orele târzii, tu, într-o lumină slabă...

Însă de cele mai multe ori am fost eu cea care s-a aplecat asupra filelor presărate cu cerneală. Întreaga mea ființă lăuntrică a căutat să se strecoare acolo. Oriunde plasa aceasta din fire întretăiate lăsa un loc de cuibăreală eram eu. Oriunde cuvintele mele ieșeau la lumină prin cuvintele altuia, eram eu. Oriunde o virgulă lăsa loc de o respirație adâncă eram eu. Oriunde punctele nu știau ce să mai zică eram... eu.

Si-acum stau și mă-ntreb: cărțile se proiectează asupra noastră sau noi, cu straturile noastre înfășurate strâns unul într-altul ne desfășurăm deasupra, prin, pe sub... rânduri?